azi am avut un reflex absolut aberant: mi-am intors incheietura mainii stangi sa vad cat e ceasul. aberant pentru ca n-am suportat niciodata ceasurile de mana, desi pe primul pe care l-am primit de la ai mei mi l-am dorit enorm. la 7 ani, cand tata ma ducea pe stadion, atunci cind incepeam sa topai de plictiseala, ma inhata cu o mana enorma la incheietura careia se afla un ceas nemtesc octogonal antiacvatic, cu muchiile caruia ma zgaria fara sa-si dea seama pe umar sau pe obraz. seara, cind si-l dadea jos de la mana, i-l furam de pe frigider si ma jucam fascinat cu cele 3 rotite argintii care modificau haotic piesajul de pe cadran. doi ani mai tarziu ai mei mi-au cumparat primul ceas: un Pobeda rusesc cu un hocheist in centru cadranului, crosa hocheistului a masurat pentru o scurta perioada timpul plictisitor al orelor de curs de dupa-amiaza. tot asteptind sa se termine orele am inceput sa il urasc pe hocheist. apoi am inceput sa simt ca ceasul e o chestie incomoda la mana, ca se agata de pulovare si le desira, ca i se bloca cureaua in acul de metal, ca zgaria etc. intr-o zi a cazut iar gemuletul protector s-a impaienjenit. din hocheist se mai vedea doar un fragment de crosa. tata l-a dus la reparat si a incercat sa mi-l plaseze iar. nu l-am mai vrut. in citeva saptamani taica-meu a inceput sa le poarte alternativ pe-al lui si pe-al meu. in fine, au mai facut ai mei doua incercari nereusite sa imi puna ceas la mana de fiecare data de ziua mea. motiv pentru care taica-meu avea la un moment dat in sertarul noptierei o colectie de 6 ceasuri de mana (intre timp isi mai cumparase unul si mai primise de mostenire de la un unchi cartofor un altul castigat la poker).
sa intorc incheietura mainii ca sa stiu daca am intarziat e singurul gest care mi-a lipsit dupa ce n-am mai purtat ceas. azi a trebuit sa imi ridic repde privirea si sa vad ce scrie pe monitorul cu cifre rosii de la metrou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu