nu s-au semnalat incidente...

Acesta nu e un micutism - ieri a ars Moara lui Assan. In comunicatele Ministerului Culturii adevarul e altul: a ars o parte din moara iar ea poate fi refacuta dupa schite blabla. Ei bine nu! Moara lui Assan, pentru cei care am scris despre ea, era condamnata! Intr-un oras care se transforma pe zi ce trece intr-un sarcofag de termopan si gresie terenul de sub ea e mai pretios decit orice proiect de valorificare culturala care sa arate ca in orasul asta s-a construit vreodata si cu caramida. Moara era inscrisa pe lista monumentelor cu valoare istorica pe care Ministerul Culturii mimeaza ca le apara de bratul cinic al intereselor imobiliare. Adevarul de dinaintea comunicatelor MC este ca Moara lui Assan era dezmembrata bucata cu bucata in fiecare zi. Iar la minister lucrul asta se stia. Proprietarii achitau la timp amenzile de maxim 50 de milioane de lei si in cele din urma rabdarea le-a fost rasplatita cu incendiul de ieri care a inhatat o buna parte din ce mai ramasese in urma transporturilor de caramizi desprinse din corpul cladirii. Visatorii de profesie vor adormi linistiti atunci cind vor afla cum Ministerul Culturii isi va incorda muschii si va ridica moara la loc. Realitatea va fi insa una plina de incidente mai mult sau inimplatoare care vor desavirsi ce n-a reusit incendiul de ieri. Atunci proprietarii vor putea vinde sau construi linistiti o cladire de birouri sau apartamente asa cum s-a intimplat si in cazul demolarii Morii Dambovita. Detalii la
http://bukresh.blogspot.com/2007/01/morile-de-pe-stefan-cel-mare.html

http://www.protv.ro/filme/monument-istoric-devastat-moara-lui-assan-a-cazut-prada-flacarilor.html?id_file=52524

urbanisme

Mi-am petrecut adolescenta intr-un apartament de pe Bulevardul Muncii, denumire care imi castra si mai rau pofta de viata in fiecare situatie birocratica in care trebuia sa imi recit adresa sau sa imi predau buletinul. Strada-fetis a adolescentei mele (asa cum colegul de blog se delecteaza cu intersectia Strazii Cositelor cu Strada Cercelus) era Strada Diminetii. Treceam des pe langa ea iar numele (cel putin in amintirile mele) o imbraca precum un sal de angora: o strada marunta, de case, invelita la un capat de un palc de copaci brodati cu soare. Am fost mereu convinsa ca viata mea ar fi evoluat complet diferit si acum as fi fost altcineva (probabil as fi trait cu 10 ani mai mult) daca, in loc de Bulevardul Muncii, m-as fi trezit in fiecare zi pe Strada Diminetii.

p.s. Un articol de ziar gasit intamplator povesteste despre Strada Bunilor Amici, care se gasea in anii '20 in Piatra Neamt.

O alta 'poveste de strada', imprumutata din Dilema:

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=109&cmd=articol&id=1474

Există un celebru exemplu [...]: numele străzii Epicol, aflată cîndva în zona Uranus (demolată între timp, după cum se ştie). Propunerea iniţială a fost ca strada să se numească Epicur, dar primăria de sector a considerat că numele nu e potrivit, aşa încît a modificat numele în Epicul; apoi, cineva care ştia şi limba franceză a spus că tot nu e bine, aşa încît numele a fost din nou modificat în Epicol. Ani de zile a existat în Bucureşti o stradă care se chema "Epicol" şi nimeni nu ştia de unde-i vine numele.

sub soarele matinal din brazzaville

exista putine muzici pe care sa ti le imaginezi suprapunindu-se perfect peste ora 7 dimineata la mare cind n-ai pucat sa rupi decit doua ora de somn si zgirmi cu degetele de la picioare in nisip. sau peste miezul noptii intr-un taxi stropit incet de o ploaie mocaneasca.
pentru asta a aparut brazzaville. 9 mai, bucuresti.
pentru lamuriri:

soundtrack-ul primaverii mele

am vazut si eu Juno (ca de obicei la luni distanta de tot restul lumii). si a nimerit chiar intr-un moment bun, pentru ca mi-a colonizat muzical decorul acestei primaveri. de indata ce le gasesc intr-un format portabil, aceste mici muzici imi vor puncta sonor statiile de metrou si autobuz.

exista viata dupa CANCEL?

Revin cu un soi de ricoseu la postul de mai jos pentru ca ma bintuie de citeva zile gindul ca exista si in varianta digitala echivalentul perfect pentru minunile din viata -fara-de-pixeli: zilele trecute i-am lasat lui Bogdan intr-un plic improvizat dintr-un flyer memorycardul camerei-foto de pe care am sters - printr-un concurs de imprejurari (chestie care se poate citi si "din prostie") - fotografiile din prima zi petrecuta habaucind pe strazi intortocheate la Viena acum 3 saptamani. In prima zi dupa ce am realizat dimensiunile calamitatii (fusesera inghitite de gura hamesita a CANCEL-ului din tastatura laptopului mai ales fotografii cu vitrine si cotloane micutistice) am auzit un singur lucru de la amicii care se pricep cit de cit la accidente digitale: "nu le mai poti recupera!" restul povestii e despre un program de recuperare a fotografiilor sterse de pe card. el este ingredientul principal care produce un soi de regurgitare dupa comanda CANCEL astfel incit fotografiile sa poata sa-si revina din moartea clinica...

uof viata mea online!

"Ritualul mortii offline, pentru noi, cei care traim astazi online, va contine o ceremonie importanta: incredintarea username-ului si a parolei in vederea accesului celor dragi la contul nostru de e-mail, apoi a tuturor celorlalte chei care deschid cutiile existentei noastre în retea. Partenerii de viata vor compune, probabil, un mail de instiintare catre toate contactele defunctului, pentru ca acestia sa il poata elimina din listele lor. Si site-urile de postcarduri vor pune la dispozitie, oh, vederi funerare groaznic de urite." profeteste Cristi Neagoe in Dilema Veche nr. 220. pe noi - pritimaniac si pillango - ne gasiti la umbra profetiilor cu doua texte pitice ("In zgomot de buzz" si "Locuiesc in calculator").

friptura cu croissant (proletari din toate tarile, iesiti la gratar!)

Acum o saptamana pe o vremea ca asta, bloggerii isi luau un mic dejun lenes. La umbra casei lor, unde albumul Madeleine Peyroux din fundal facea sinestezie cu painea cu crusta din brutaria secreta a Carturestiului, mangaiata cu o pelicula racoroasa de unt si impodobita cu un sirag de visine din dulceata. Mirosul de cafea domesticita cu lapte dansa prin camera lipindu-se de pielea cruda, proaspat scoasa din plapumi.

La aceeasi ora vecinii lor, mai matinali si mai ambitiosi, isi luau deja pranzul. La umbra parcarii din fata blocului, unde langa o pereche de beri sfaraia in ritmuri orientale un gratar, a carui fantoma olfactiva se furisa in cubul Madeleine Peyroux si se unduia lasciv pe langa mirosul cafelei noastre.

La umbra casei s-a adapostit atunci urmatorul gand: de ce nu ne-am mobilizat si noi sa iesim in şalvarii de somn, cu oua fierte, borcan de dulceata si ibric de cafea in parcare, la masuta de alaturi? Am alungat gandul, cazand de acord ca fara gratar si carne cruda am fi doar niste ciudati.