vineri, 29 februarie 2008

viata ca un deadline

dormit-franjuri, in doua reprize mici, una 5.10-5.45 a.m. si cealalta 8-11 a.m. ieri dimineata trecusem un deadline, azi dimineata la 5.10, pe al doilea si intre cei doi franjuri de somn, pe al treilea.

o dimineata dubioasa in care nici cel mai piersicos nectar nu ma poate scapa de o greata existentiala generalizata. trezita cu gust de metal care parca imi picura direct de pe creier pe limba. citesc nauca cerintele pentru deadline-ul 4 al ultimelor 30 de ore: aplicatia pentru research grant. 200 de euro maxim. de predat in persoana inainte de ora 4 p.m.

imi calculez ca un narcoman al somnului (cred ca asta s-ar chema morphoman) daca mai am timp de un nap rapid inainte de a ma apuca de scris la aplicatie.

nu am.

imi calculez apoi daca privarea de somn pentru inca 6 ore face 200 de euro.

nu face.

fierea si cafelele de ieri imi danseaza in esofag. pielea e brazdata de cutele unui somn nenorocit. ventilatorul laptopul bazaie dement.

trag brusc aer in piept si ochii mi se dezlipesc cu zgomot, in sincron cu alveolele plamanilor. vad sticla plina de amprente a ochelarilor si mi se pare ca am capul intr-o cusca de plexiglas. incep sa citesc.

Project descriptions must be clear and well-designed, including strongly supported theories and reasonable budgets.

cu ukulele-le gonind printre slagare



aveam vreo 10 ani sa zicem si visam (cumva macho) sa invat sa cint la chitara. si chitara vecinilor mei mi se parea prea mare si, deci, incomoda. intr-o simbata seara, intr-un western al carui nume nu mi-l amintesc am vazut un ukulele. asta ar fi fost solutia ideala. dar la nici un magazin specializat din rm. valcea si din tara n-am gasit ukulele. era si el un obiect inscris in lista lunga a penuriei anilor 80... ma gindesc, pe de alta parte, ca "noi in anul 2000" sau "soarele si pionierii" acompaniate de o orchestra de ukulele ar fi sunat prea subversiv.

fuga de punct si plonjarea in metafora

Au aparut recent in Cotidianul selectii din 'Antologia rusinii', o colectie de vorbe dulci din Scanteia, Flacara, Luceafarul (oare sunt numele astea veriga lipsa dintre pana de curent si pana de inspiratie?). Jumatatea mea mai coapta in varsta si (deci) mai inteleapta imi spune ca el e vaccinat impotriva textelor de genul asta. Dar pentru ca la revolutie eu nu puteam sa le citesc, voluptatea lemnoasa a lingusitoriilor neintrerupte de punctuatie imi starneste inca pofta de scoarta. Iata:


"Sub steagurile Romaniei socialiste poporul roman si-a gasit cadrul plenar de afirmare multilaterala a milenarei sale unitati, pasind cu fruntile spre viitorul luminos al patriei." (Dan Berindei)
"Toate marile momente ale practicii sociale de dupa 1965 au fost rodul nu al unui pragmatism ingust, supus conjuncturii, ci al unei viziuni profunde asupra realitatii nationale si internationale. O viziune in care se regasesc dialectic indrazneata prospectare a faptelor si respectarea principiilor fundamentale ale conceptiei revolutionare.“ (Ion Cristoiu)

Cred ca smecheria era sa nu iei mana de pe masina de scris sau sa nu tragi aer in piept pana ce nu termini tot de spus. Altfel se ducea dracului tot elanul creator. Sau poate era doar o tulburare psihica (puncto-fobie?). Teama mea e ca frica de punct ar putea fi inscrisa in genotipul mioritic, pentru ca prima lucrare in engleza pe care am scris-o la Budapesta mi s-a intors de la corectat cu de doua ori mai multe puncte decat plecase. (Oare lui Garcia Marquez de ce ii reuseste asa de bine?)

Am pastrat pentru sfarsit buturuga cu cea mai multa fibra:
„Incercind sa fac in ulei portretul lui Nicolae Ceausescu, dupa diferite fotografii, mi-am dat seama ca intimpin mari dificultati. Atunci am abandonat pozele si am continuat lucrul din memorie. Simteam cum se contureaza din ce in ce personalitatea acestui om deosebit; il vedeam in minte, deoarece il purtam in minte, asa cum toti il purtam, dupa cum si dinsul ne poarta pe toti, realizindu-se astfel sudura dintre popor si conducator. Il purtam in noi, in gindurile si inimile noastre, fiindca este al nostru, ridicat din noi, fiindca lupta pentru cauza noastra. (...) Il simtim ca pe un frate si ca pe un parinte.“ (Dan Hatmanu, pictor)

Aici mi-a tasnit in sus pe sira spinarii un fior vrajmas care mi s-a infipt imediat in moalele unei migrene. Si m-am gandit ca nu exista mai mare dovada de dizidenta decat trimiterea discursului pe taramul absurdului. Dizidenta prin masochism verbal, de ce nu?

dorm

ibricul incalzeste apa incet. frunzele de ceai verde se plimba in cercuri inegale. noaptea incepe in zgomotele scurte de pe tevi, din calculator, din televizor, din oasele care troznesc de du-te-vino.
capul cauta perna tirziu. si cauta alta perna si apoi se propteste lenes intre amindoua. tricoul galben miroase a detergent cu levantica. dorm.

joi, 28 februarie 2008

poveste de sezon

Love story de 5 lei
A fost o perioada in viata mea cind martisoarele mi se pareau unica ocazie din an in care puteam sa le arat colegelor pe care le iubeam in secret, toata dragostea mea facuta din fulgi, sarmulite, margeluse, cutiute de plastic, floricele, o dragoste colorata, o gradina zoologica plina cu animale simpatice. Asteptam “martisorul” cu aceeaşi rabdare cu care asteptam mai tarziu, la petreceri, hitul pe care sa ma ridic sa o invit la dans pe cea mai ciudată fata din peisaj. Intr-unul din anii acestia cuminti îmi doream foarte mult sa o impresionez pe fata tovarasei invatatoare. Avusesem o singura data ocazia sa fac asta, atunci cind învatatoarea ne-a facut una din vizitele obisnuite la fiecare dintre cei din clasa si atunci s-a sfirsit cu o bataie cu bulgari din gris cu lapte in camera mea şi cu senzaţia urita ca Raluca era inabordabila si ca s-ar putea sa n-am nici o sansă. O saptamana intreaga m-am plimbat cu tata pe la toate tarabele din cartierul nostru, am ales fara sa stau mult pe ginduri martisoare pentru tovarasa invatatoare, mama, sora-mea, bunica-mea si tot restul de rubedenii feminine. O saptamina intreaga fara sa gasesc martisorul Ralucai. Mai aveam o singura sansa: duminica de dinaintea zilei de 1 martie, la magazinul Hermes de linga blocul meu rasarea un fel de piata plina cu tarabe cu martisoare. M-am infiintat dimineata devreme cu 10 lei în buzunar. I-am innebunit in scurt timp pe citiva tarabagii. Cu celelalte colege era simplu: le asociam fata cu continutul expresiv al martisoarelor, de la pisici si catelusi la flori. Dar ce sa te faci cu o fata inabordabila pe care ti-e teama s-o asociezi cu ceva? Si mai ales cu ceva ce ar putea fi interpretat gresit… In fine, am optat fara prea mult entuziasm pentru o pisica portocalie, pufoasa (Raluca nu era nici portocalie, nici pufoasa). Am platit cei cinci lei si am plecat acasa. A doua zi i-am lăsat pe ceilalti cinci colegi sa-si depuna pe catedra ofrandele pentru Raluca (nu eram singurul admirator) si la final am aparut si eu. I-am întins invatatoarei pliculetul in care odihnea pisica portocalie. M-am rasucit pe calciie si m-am indreptat spre locul meu, undeva in spatele clasei. Pe la jumatatea traseului m-am oprit fulgerat de o idee geniala: “Sa stiti ca a costat cinci lei!” i-am zis tovarasei invatatoare. Fara sa mai astept efectul ravasitor al cuvintelor mele mi-am vazut de tema la romana sau matematica. Seara, invatatoarea a sunat-o pe maica-mea si i-a transmis ca sunt un simpatic, chicote, glumite, “sa stiti ca a costat cinci lei!” repetat de zeci de ori. Si repetat apoi in fiecare an in care se apropia martisorul...

un mail cu poveste

Lamento comunicarle que la convocatoria para nuestros estudios de maestría
terminó en marzo del presente año. Si desea participar en la próxima
convocatoria, ésta saldrá en 2002 para iniciar estudios de posgrado en
septiembre de 2003. Le sugiero visitar nuestra pág. en internet.

Atentamente,

Mtra. Rosario Paez

asta este cel mai vechi mail pe care il am in arhiva de pe yahoo (restul au fost canibalizate la un moment dat fara sa fiu anuntat). se intimpla in 2001. eu si cosmin aplicasem - cam dupa ureche - la un master in Yucatan. vreo doua saptamani am umblat bezmetici sa facem traduceri si legalizari. am asteptat mai bine de o luna cam cum astepta si Colonelul lui Marquez sa primeasca decizia de pensionare. vara cumplita cu bagaje imprastiate prin mai multe case din bucuresti. o vara in care berea keller - ceva care azi ar rivaliza cu Noroc - isi schimba gustul de la o saptamina la alta: sarata, amaruie, dulce. in final a venit raspunsul de mai sus... cei de la ambasada mexicului ne dadusera informatii care intre timp nu mai era de actualitate.

marți, 26 februarie 2008

glanage de souvenir


acum 20 de ani calusarii in cutie de plastic reprezentau "fala" artizanatului romanesc. orice televizor sau radio de mari dimensiuni putea deveni un soclu numai bun pentru cea mai cunoscuta papusa masculina romaneasca din toate timpurile.
o alta destinatie curenta era sacosa cu suveniruri made in Romania cu care excursionistii straini se intorceau la prieteni si rude.
pe cel din imagine l-am glanat* din gramezile de maruntisuri ramase in urma unei piete de vechituri de la bruxelles anul trecut.


ratii si rasisme























Acesta este un ne-micutism. Este o culegere de probleme (gata rezolvate) de aritmetica si geometrie taioase ca o sabie de Arhanghel Mihail. Am organizat materialul pe capitole, ca sa fie mai usor de parcurs si de asimilat pentru scolarii cursurilor elementare de rasism, antisemitism si xenofobie.

Rapoarte si proportii: In 1942, in orasul Roman, un evreu are dreptul la 1/5 din ratia de zahar a unui roman.
Geometrie plana: In Bacau, in 1941, politia aresteaza orice evreu care nu poarta "pe piept in partea stanga, steaua evreiasca - doua triunghiuri suprapuse - din postav galben, cu laturi de 6 cm fiecare".
Statistica si probabilitati: In vara aceluiasi an, politia din Botosani are ordin sa ia ostatici la intamplare 130 de evrei (intre 18 si 60 de ani) "in interesul sigurantei Armatei, al garantarei apararei tarei si vietei cetatenilor din Judet", pentru ca oricare dintre ei poate fi spion si terorist sovietic.
Regula de 3 simpla: Fiecare soldat roman sau german ucis trebuie echivalat cu 50 de evrei impuscati.

Imi scapa putin logica ratiei de zahar. Exista vreun dumnezeu care sufera de diabet?

sâmbătă, 23 februarie 2008

parul de mangaiat si economia domestica


acasa este atunci cand degetele tale cotropesc cu asalt lenes bucle dense si involburate de barbat cuibarit in poala. este doua noaptea si in fundal ruleaza cu sonor mic un film de care deja nu va mai pasa. retina amortita placut se inveleste cu fantoma pastelata a asternutului ikea. degetele iti cad ostatice in buclele mici ca niste exploratori sfiosi intr-o padure tropicala.

joi, 21 februarie 2008

home is where your hot soup is

acasa e in bolul de supa calda si cremoasa bauta noaptea tarziu in fata laptopului.

miercuri, 20 februarie 2008

viata ca un diminutiv

puteti sa va luati biletelele! in dreapta mea un tip relativ inalt. l-am vazut cum dintr-o data i-au crescut urechi de iepuras de plus, nasul i s-a catifelat, mainile i s-a transformat in niste labute care au adunat de pe tejghea niste bilete de tren kilometrice.

alaltaieri, la banca, am auzit de cel putin 5 ori invitatii pentru receptarea banutilor.

ETC.

olimpiadele gingasiei incep la ghiseul corporatiilor. nu le ratati!

acasa - serie nelimitata

acasa e acolo unde iti vine sa te intinzi pe jos...

luni, 18 februarie 2008

o intimplare care nu dovedeste nimic

eram de mai bine de o jumatate de ora in fata ghiseului de la banca. cred ca dupa asta nu mai e foarte mult de spus. doar ca in dimineata asta s-a intimplat ceva care ne-a oprit bitiitul din picior, scrisnetul infundat al dintilor si pixurile care scoteau si resorbeau pasta zgomotos. o doamna cu pardesiu maro, lung pina la pamint si caciula impletita, trecuta de 50 de ani, s-a asezat pe scaunul de piele din fata unui birou in spatele caruia se plictisea o functionara tinara, machiat strident.
- da, spuneti! s-a auzit dinspre masca de amabilitate.
- am venit sa vad ce mai faceti. cum mai merg treburile la banca?
- bine, de ce intrebati?
- asa, vroiam sa vad ce mai faceti...
apoi doamna cu pardesiu s-a ridicat incet si a iesit inspre piata victoriei. in spatele ei a ramas perplexitatea machiata strident si un aer de normalitate cuminte.

ps pentru ca am primit mai multe puneri sub semnul intrebarii ale veridicitatii personajului si intamplarii de mai sus zic doar atit: daca nici eu care am asistat nu prea cred ca s-a intimplat cu adevarat, cineva care citeste povestit cu atit mai putin...

duminică, 17 februarie 2008

ping-pong


am cerul gurii sfasiat de bucatile de bagheta pe care nu reusesc sa le maninc altfel decit ca un rechin hamesit. o saptamina in care fiecare bucata ascutita a intretaiat drumul care ustura al altei bucati. de fapt nu despre asta e vorba. e vorba despre intoarcere. despre orice intoarcere. ori de cite ori cobor din tren sau din avion imi creste un gol in plamini si ramine acolo, ca un ghemotoc, citeva ore sau zile. anul asta m-a rasfatat cu drumuri in cele mai neasteptate directii si, pentru ca s-a intimplat des, mi-am imaginat ca o sa scap de ghemotoace poate chiar din cauza inflatiei lor. n-a fost asa. maine dimineata n-o sa maninc bagheta cu pui si n-o sa beau cafeaua pe care am baut-o timp de cinci zile, la fel cum de luni bune nu mai maninc decit rar salata cu pe care am mincat-o toata vara. despre ceaiuri si felii de unt cu dulceata sau miere nu mai vorbesc.
banal spre foarte banal: fiecare intoarcere e dintr-un loc in care ceva ramine ca sa ma bintuie si sa ma ceara inapoi... si de-aici colectia de ghemotoace creste si creste.

uvertura pentru reverie burgheza


Asa trebuie sa arate o dimineata de duminica intr-un orasel frantuzesc.

E aprilie tarziu si e atat de dimineata incat soarele abia a ajuns sa arunce o geana pe straduta pietruita. Tu te extragi tiptil din asternuturile-caus aburite de somn. Pielea aproape ca iti face condens in fata ferestrei deschise. Indepartezi ceata de pe ochi si o mangai cu coltul privirii pe ea, care, afundata ca o omida in miezul stang al patului, inca mai dospeste in asternuturi.

Vrei sa te furisezi dupa paine proaspata cu crusta, pe care sa o asortezi la bolul de ceramica pentru unt si la borcanelul dolofan si lipicios de dulceata de mure. Podeaua scrasneste surd sub cei doi pasi pana la iesirea din camera si primejdia trezirii dispare o data cu ultima leganare a usii.

Bicicleta ta striveste pietrisul in timp ce cobori prin fata celor douazeci de case cu ferestre joase si muscate ciclam. Cand te vei intoarce, ea va avea deja un umar scos din miezul plapumii, spre care va razbate, poate, chiar si o raza de soare. Tu te vei cuibari inapoi in mirosul de somn, infiorand cu degetele inmuiate in aer matinal un sold fragezit de lene.

Din rama ferestrei vor picura atunci ultimele acorduri de xilofon.

(foto by ~omlette-du-fromage, deviantart.com)

sâmbătă, 16 februarie 2008

Objects in the photo are closer than they appear


cateodata, distantele coplesitoare pot fi inghesuite in cativa pixeli, intr-o lumina de blitz sau in zecile de wati ale unui neon publicitar. alternativ, ele mai pot fi bagatelizate si cand sunt privite de pe un geam rotund, ca acelea cu care sunt echipate avioanele.

joi, 14 februarie 2008

au reve


doamna care iti aduce paharele mici de vin la "au reve" pare ca s-a nascut si a crescut in cafe-barul pe care l-a primit mostenire de la tatal ei in 1960 si ceva. nu! a copilarit la tara pe valea Loarei pentru ca era razboi si trebuia ferita de primejdii.
la intrare se vad urmele creperiei care se gasea acolo la inceputul anilor 40: citeva patratele de faianta colorata naiv si ingalbenite de vreme si de atita gatit pentru trecatorii grabiti spre Pigalle.
numele doamnei l-am uitat si sigur il pot gasi pe internet dar nu mi se pare corect sa fac asta asa ca prefer sa spun despre "au reve"-ul ei ca e genul de crisma din care pleci cu urechile scladate intr-un jazz de bordel si cu povestile ei despre cum ii facea cafea lui Celine sau lui George Simenon sau despre cum l-a primit pe Alice Cooper pentru un interviu acordat unei reviste frantuzesti... si "uite asa trece viata mea" si "eu ma ocup de cafe-barul asta nu muncesc aici". fraza spusa cu ochiul sting semi-inchis a intelesuri pour les connaiseurs...

vineri, 8 februarie 2008

Dial HU for Nazi


in tara soarelui-apune mai traiesc si oamenii-steag. acestia se rad in cap o data pe saptamana, se imbraca in negru, dupa care isi dau cu totii intalnire in fata parlamentului, in piata libertatii sau pe bulevardul andrassy ca sa isi marcheze teritoriul (national). si pentru ca din pacate sunt prea evoluati in lantul trofic ca sa poata face pipi pe tara lor in acest sens, nu le ramane decat sa-si fluture steguletul.

oamenii-steag se pot imbraca si accesoriza de la alimentara, de la mercerie, de la papetarie, de la magazinul nazist, de la standurile cu suveniruri, avand de ales dintr-o oferta de steaguri pentru toate gusturile si marimile, adaptate probabil si la sezon.

si pentru ca un tricolor imprimat pe o harta intr-o forma de euglena placida (vezi http://www.mapzones.com/world/europe/hungary/hungary.jpg ) nu poate fi trendy in orice sezon, oamenii-steag sunt inventivi si variaza. se pare ca in iarna-primavara 2008 vor fi la moda steagurile lui Arpad (rosu-alb), coroana si sabia regelui Istvan, crucile-sageata, literele stramosilor sumerieni (da!) si, de ce nu, un nou model de harta. mai mandra, mai voioasa, mai mare.

varianta Cea Mare (foto) este un pestisor piranha care molfaie capul pestisorului vecin din dreapta (mai dolofan si mai lenes...un caras?).

pestisorul vargat si cu stema pe burta zambea la mine intr-o duminica dimineata de pe cabina soferului de autobuz care ma ducea la camin. pentru ca era doar 7 dimineata si o zi cu soare, i-am zambit inapoi. la urma-urmei nu strica sa traiesti intr-o tara asa vioi colorata. privite de la distanta potrivita, marsurile oamenilor-steag arata ca niste curcubeice gay-pride parades.

luni, 4 februarie 2008

oamenii-prajitura


in tara soarelui-apune traiesc oamenii-prajitura.
care:
isi aprind tigara cind merg pe bicicleta traversind dunarea.
au un zimbet straniu, imponderabil atunci cind merg sa repare un tablou electric sau sa-si duca nepotii la gradinita sau in parc.
isi infasoara gitul in fulare si esarfe de culori care te trezesc ca si cum ar fi pline de cofeina vizuala.
stau singuri la masa de linga fereastra restaurantului si maninca prajituri cu afine sau visine in timp ce prin fata lor, pe strada, se perinda cohorte de sacose cu haine de la reduceri.
isi ascund pe jumatate pantofii sub bancile din vagoanele de metrou de teama baschetilor si adidasilor si de teama dansului haotic atunci cind macazul produce trepidatii.
joaca sah la capatul liniilor de tren din gara aglomerata de turisti care se holbeaza la panoul cu plecari/sosiri.
pazesc husari gigantici in timp ce-si rasucesc o tigara dimineata la 6:30.
si inca ceva: oamenii-prajitura se recunosc intre ei...