miercuri, 30 aprilie 2008

pe urmele balonului rosu

balonul rosu (al lui albert lamourisse - multumesc marius!), pe care l-am vazut pentru prima data la inceputul anilor 90 intr-o simbata inaintea unei curse de formula 1 cistigate de ayrton senna, este un balon dintre acelea la care copiii saliveaza in secret dar in locul carora adultii pun jucarii care sa le dezvolte inteligenta asa cum scrie in ultimele manuale de crestere corecta a progeniturilor. este un balon personaj de basm urban: iubit, invidiat, orgolios, hedonist. pentru cei care vor sa stie in primele cinci minute ale unui film daca moare cineva la final raspunsul este pozitiv: balonul rosu rasufla incet si se stafideste dupa ce este luat la tinta de o prastie dusmanoasa...

luni, 28 aprilie 2008

Marea Zornaiala (partea a treia si ultima din trilogia pascala)

Intotdeauna bagajul meu plimba o gentuta cu cercei (cercei: termen generic pentru podoabele mele de sarma, lemn, plastic, sticla, sfoara si samburi). Suspectez existenta unei karme a podoabelor, pentru ca toate stramutarile recente fac victime in gentuta mea de vanitate. Inventarul ultimelor pierderi inregistreaza un cercel de sidef verde-smarald (imbrancit de muchia caciulii si incrustat probabil intr-o movila de zapada asta-iarna) si o armata de inele (care au dezertat pe chiuveta in toalete publice sau au evadat miseleste dupa o biblioteca ori sub o muchie a covorului gazdei).

Mai demult, cand cumparam de la fetele din Romana, ma mai intoarceam sa cer copie dupa cercelul pierdut. Superstitia mea mea legata de karma si empatia cerceilor mei a inceput acum cativa ani, cu o pereche de masti de teatru luata din Romana: cea comica atarna de o ureche, cea tragica, de cealalta. I-am purtat in cel mai putin comic an din studentia mea si detin trofeul pentru cea mai zbuciumata poveste zornaitoare: i-am pierdut (si regasit) de cateva ori si intotdeauna cand disparea doar unul, cel care ramanea cu mine era acela cu masca tragica. Fetele mi-au putut inlocui o data masca vesela, dar dupa ce am ramas din nou doar cu cea tragica (asortata la cea mai neagra tristete din ultimii ani) am inceput sa citesc semnele cerceilor.

p.s. pentru o improspatare de vara a gentutei cu vanitate, puteti incepe de aici (colectie de cercei-acadea)

duminică, 27 aprilie 2008

balada rucsacului verde (continuare la postul foarte lung si autobiografic scris in camera mea dupa masa de paste...)

(recomandat oamenilor care intarzie si celor care nu au casa)

Din cand in cand parintii mei scutura din cap intr-o combinatie de compasiune si nemultumire si tintesc o privire plina de necaz catre rucsacul de 80 l capacitate, care isi arata creasta verde deasupra capului meu. Singurul apelativ ingaduitor din partea lor este 'melcule!'. Asta pentru ca de cativa ani viata mea e impachetata si mutata o data la 2-3 luni, din cauza de excursie, bursa, conferinta sau siretlic imobiliar.

Viata mea incape in 1-4 bagaje, in mod curios mai mereu verzi, iar cosmarurile parintilor mei sunt populate de un copil verde neajutorat, infasurat in rucsaci si genti ca un terorist impachetat in material explozibil. ('Dar mai aseaza-te si tu o data locului, asta nu-i viata!')

Rucsacul cu creasta verde este personajul principal si atarna greu in mitologia drumurilor mele: e ciuntit, carpit si maltratat prin gari si aeroporturi. S-a dormit pe el in tren catre Vama si pe vapor catre Delta. A purtat sarmale si prajitura cu mere catre camin si rufe de spalat catre acasa; suveniruri, perna, scoici, borcane de zacusca, incarcatoare de telefon, prelungitoare, cana momentului (invelita mereu in pulovarul momentului), sticle de parfum, prosoape imbibate in apa de mare, slapi, cercei si pungi cu sosete, savoniere, fotografii si sampon la plic. Toate astea le-a inghitit bulimic, strivit intre timpul scurt dintre impachetare si imbarcare.
Pacanitul inchizatorilor de la rucsac tine locul zgomotului de pistol care da startul cursei mele pe viata si pe moarte cu orarul mijloacelor de transport. In momentul imediat urmator pacanitului, tot decorul camerei se transforma intr-o dara si eterna goana tragi-comica inspre imbarcare incepe.
Daca povestea drumurilor mele ar fi mitul fondator al unui trib, rucsacul ar deveni totemul. Daca s-ar spune un basm, ar fi calul inaripat al eroului. Daca s-ar scrie un roman de aventuri, ar fi un batran pirat iar daca s-ar face un film, rolul rucsacului ar fi jucat de Marlon Brando.

(Epilog: In ultima lupta cu personalul aeroportului si-a pierdut definitiv o ureche, din acelea moi care se prind in jurul soldului. Acum poposeste pe balcon sa se cicatrizeze.)

post foarte lung scris in camera mea dupa masa de paste sau varianta pillango a sarbatorilor acasa

Muzica lui Mulatu Astatke, cara aparea acum vreo luna pe blogul nostru, e soundtrackul filmului de Cannes al lui Jarmusch (2005), Broken Flowers. E un film simplu si asezat, de privit la micul dejun: un El, tocmai parasit de ultima partenera dintr-un sir aparent lung de aventuri ratate, primeste o scrisoare roz anonima care ii comunica existenta unui fiu adolescent. Omul, care la 40 de ani pare sa nu fi extras prea mult sens de la viata, pleaca pe urma celor 5 foste iubite posibile mame ale fiului sau. Excursia detectivistica prin viata fostelor partenere este un roadtrip emotional camuflat sub reactii minimale si ascuns in spatele unui etern buchet de flori roz. Prezent doar cat sa ridice un colt de cortina de pe viata lor si cu coltul ochiului mereu in cautare de indicii roz, barbatul blazat si pe jumatate chel regaseste dupa douazeci de ani 5 vieti care ar fi putut fi ale lui: Laura, vaduva libertina, isi intretine fiica-lolita dintr-un job de organizator de dulapuri; Dora, agent imobiliar, isi sublimeaza nevrozele si frigiditatea intr-un decor imaculat-aseptic de case sablon, bijuterii de perle si cine cu orez fiert; Carmen a renuntat la cariera de avocat pentru cea de specialist in comunicarea cu animalele de casa si formeaza un cuplu posesiv cu asistenta de la cabinetul ei, iar Penny traieste pe jumatate beata in compania unui motociclist abrutizat. Ultimul buchet de flori roz este depus pe mormantul celei de-a cincea, moarta intr-un accident. Femei de pe a caror viata el a alunecat ireversibil si pentru care nici macar un potential fiu adolescent nu mai poate fi adeziv. Singura lui viata se afla inapoi acasa, in treningul cu doua dungi portocalii purtat la maieu alb si pantofi negri, unde un buchet uscat de flori roz sunt singura urma lasata de plecarea ultimei amante.

Am vazut filmul ieri, in casa parintilor mei si m-am infrigurat de un neplacut deja vu. Cam asta e pentru mine fiecare rara intoarcere acasa. Cele doua sarbatori mari cu prezenta obligatorie 'la mama acasa' ma incremenesc de doua ori pe an intr-un timp care nu mai este al meu si in care ma simt inghesuita violent. De cinci ani incoace ma intorc dintr-o viata indepartata, ancorata pe rand in Bucuresti, Trieste, Sofia, Budapesta, Viena si cum pun piciorul in gara sau in aeroport sunt dezbracata de orice cocon pe care il secreta realitatea mea in momentul respectiv si retrogradata/degradata cam pana la clasa a unsprezecea. Chiar si textul asta e scris de mintea mea din liceu.


Camera mea de acasa e un fel de mamut al memoriei, nimeni nu s-a atins de ea de cand mi-am tarat prima data rucsacul de aici, acum sase ani: citate din Eliade si Cioran pe pereti, picturi si instalatii facute in adolescenta cu accese artistice, primele fotografii alb-negru din Sibiu, developate in camera obscura din baie, carti din Biblioteca pentru toti, carioci uscate, trusa de geometrie, animale de plus care strang praf, afisul 'Salvati Vama Veche', blugii cusuti cu sfoara pentru mers la Sighisoara.

Si asta nu e tot. Intoarcerea acasa ma napadeste mereu cu cioturi de viata din care oricum nu va mai creste nimic. Rude, prieteni de familie, barfe despre bogatasi si vedete locale, emisiunile locale care intrerup programul national al posturilor tv, alegerile pentru primarie sunt toate informatii-rebut care imi polueaza viata reala. Nu este o tortura in sine, dar fractura timpului e traumatizanta. Vacanta mea de sarbatori are buton on/off.

Excursiile in padure si mersul la iarba verde, numarul de inmatriculare al masinii alor mei, radioul cu ceas de pe noptiera (chiar si existenta unui obiect numit noptiera!), raftul cu casete audio si video, programul tv. Revederi cu prietenii din liceu contin intotdeauna intepaturi reciproce intre taberele facultate-la-bucuresti vs facultate-la-cluj, discutii despre burse si amintiri despre diriga si flirturi. Unii traiesc si acum tot aici, altii vin din Brazilia sau Elvetia. Decorul e intotdeauna unul din 'locurile noastre'. Si din toate astea mi se declanseaza un flux de intrebari din setul 'what if?', proiecte de viata trase, poate doar dintr-un hazard, pe linie moarta.

Camera aceea e locul din care toate scheletele alternativelor de viata par sa aiba la fel de multa sau de putina carne pe ele ca ce traiesc in prezent.
Cat despre ce va creste dupa...am incercat mereu sa crosetez scenarii. Un fragment scris de Andrei Codrescu, citit azi, imi acutizeaza senzatia de frig, pretext bun sa ii critic pe ai mei ca nu dau drumul la caldura:

"Ma uitam la Jeffrey, care arata ca James Dean, si nu-i puteam imagina viata imbatranita. Jeffrey a murit tanar ca si James Dean. Este posibil ca frumusetea lui sa vina din faptul ca nu poseda un eu varstnic care sa-l intrezareasca prin timp?"

sâmbătă, 26 aprilie 2008

sirma din gard ca un loc de joaca

azi am batut tot cartierul amintirilor din copilarie. terenul de joaca argilos dintre blocurile B 0 si C 0 de pe aleea stejarului are vizibil restrins, asfaltat si populat cu instalatii de joaca colorate si complicate. la jumatatea anilor 80 terenul de joaca argilos in care prietenii mei mai mari jucau fotbal si ping-pong era imprejmuit cu un gard de sirma. intr-unul din colturi sirma se lasase iar eu si sora-mea improvizasem un soi de hamac-balansoar in care ne petreceam dupa-amiezele pina rauseam sa ne jumulim bine tricourile in capetele rebele de sirma. intr-o zi a aparut la marginea gardului un domn cu salopeta albastra. avea in mina un patent si o surubelnita. a intins perfect sirma si in felul asta ne-a stricat hamacul. degeamaba am urlat la maica-mea sa ne scape de pacostea cu salopeta albastra. cele citeva tricouri pe care a trebuit sa le cirpeasca dupa ce ne balansam ore in sir in hamacul sirmos o faceau imuna la supararea noastra.

joi, 24 aprilie 2008

din nou din acvariul cu ploaie

scriu din nou dintr-un acvariu cu ploaie marunta. apa presarata printre firele de par, pe primele haine de vara de anul asta, pe pinza de pe tenisi in fuga spre un ochi de aragaz pe care ibricul incalzeste apa pentru ceai.
pe fundal ...

duminică, 13 aprilie 2008

urme


de mai multe nopti visez urme de masini imprimate pe asfalt sau in pamint cleios. sint urme de frinare si urme de parcurs. uneori intre ele se amesteca urmele unor animale de talie mijlocie, umplute pe jumatate cu apa. nu e nimic neobisnuit in recurenta viselor mele cu urme si asta pentru ca intr-una din verile cele mai plictisitoare pe care le-am petrecut vreodata am inceput, impreuna cu sora-mea, jocul nebun al colectiei de amprente pe care obiectele, oamenii sau animalele le imprastiau peste tot in jurul nostru. nu era o vinatoare de indicii ca in Winetou sau in povestirile Agathei Christie. ori de cite ori gaseam o "urma" ea devenea obiectul imaginatiei dezlantuite intr-o competitie a celor mai gogonate povesti. o crestatura pe un copac, o bucata de brinza muscata, o cizma imprimata pe o placa de beton, locul uscat de sub o masina pe care nu o vazusem - imediat dupa o ploaie scurta, siruri de pete de culori si marimi diferite intinse pe asfalt etc. erau pretextele unui concurs de-a seherezada. o vreme, dupa ce ne-am intors in oras, nu ne-am mai continuat jocul. am luat-o de la capat cu un entuziasm inzecit iarna cind zapada s-a umplut de urme care ne-au dat de munca cit pentru zece foiletoane.
ironia face ca acum sa dorm intr-o camera ai carei pereti sint zugraviti (pe bune!) cu amprentele unor palme.

more fruit erotica


'Fructe ale pamantului', Frida Kahlo. Un platou cu fructe si legume impudice menite sa starneasca multiple pofte.

vineri, 11 aprilie 2008

gastro-porn

Privirile sale nerabdatoare cautau infrigurate prin universul de curbe generoase care se deschidea pasiv in fata lui. Voluptatea emotiei ii umezea palmele. I se ofereau rotunjimi calde, coapte de soare si causuri racoroase, ascunse timid. Toate intinse in fata lui, un univers de texturi si consistente: obraji imbujorati, margini crude, piele infrigurata sau acoperita cu puf moale si auriu, gropite adolescentine, unduiri carnoase si fragede.

Totul il astepta intins pe masa din bucatarie.

O caldura umeda i se lipeste de frunte si de buza de sus. Camasa ii sufoca porii. Inghite sec. E prea vara ca sa-si mai pastreze mintea limpede. O ceata de pofte de nestapanit ii cotropeste privirea. Se napusteste si incepe sa striveasca acele consistente care il fac sa-si piarda luciditatea. Pielea neteda si frageda se frange docila in mainile lui. Carnurile se desfac cu fosnet, seva incepe sa picure, grea si lipicioasa. I se prelinge pe degete. Incepe sa soarba sucurile limpezi. Striveste de cerul gurii miezul moale si limba izoleaza, curioasa, un sambure sfios.

Gusturi dulci-acrisoare ii navalesc adanc in creier. Domol, caldura se potoleste, bataile inimii incetinesc si el se lasa sa cada inapoi pe scaun, cu simturile improspatate. Deasupra buzelor sale racorite, ventilatorul filtreaza rotocoale de umbra.



Aceasta este o salata de fructe.

Un exercitiu liber de fruit-erotica, inspirat de descoperirea voluptuosul cuvant al lui Alexander Cockburn: gastro-porn.

Gastro-porn denumeste, in cercurile gurmando-intelectuale, exploatarea vizual-indecenta a gastronomiei. E vorba de fotografiile din albumele tip coffee-table book, cu close-up-uri lascive ale unor legume gratinate sau prajituri cu glazura. Variatiuni pe tema poftelor.

joi, 10 aprilie 2008

scurt dictionar de altoieli parintesti

azi am facut concurs de cuvinte-trauma repetate de zeci de ori parinti in adolescenta. o scurta lista: "daca te mai prind ca... nu stiu ce fac cu tine!", "eu te-am facut... eu te omor!", "ce, noi sintem tigani?", "aduna-te de pe drumuri si fa ceva cu viata ta!", "de cite ori ti-am spus ca...?", "tu ma asculti cind vorbesc cu tine?", "o sa regreti toata viata ca nu m-ai ascultat", "nu ti-am spus eu ca...?", "mai bine taceam ca si-asa degeaba imi racesc gura!", "eu te-am facut pe tine nu tu pe mine!", " de azi nu mai ai ce discuta cu mine!". etc. pe-atunci pareau grave si stirneau panica.

scurta introducere la un concert-din-intimplare


in urma cu doua luni beam ultimele inghituri dintr-un pahar cu vin la Clubul Taranului, playlistul derula hit anii 80 dupa hit anii 90 si la un moment dat am auzit ceva care mi s-a agatat de timpanul pe care vinul il facea mai rezonant la chestii vag patetice. eram curios. m-am dus si am intrebat. unul din baietii din club s-a uitat pe monitorul laptopului. brazzaville! hmm, zic. citeva ore mai tirziu ii cautam pe youtube si pe myspace. a doua zi am innebunit pe toata lumea cu descoperirea.
o amica (iulia) le-a scris si pe 9 mai are loc concertul lor in Club Session.
detalii despre concert la
http://www.bilet.ro/concerte/9/293/

miercuri, 9 aprilie 2008

un SOS ca un numar de clovnerie

cam asta cred ca ar trebui sa facem fiecare dintre noi la un moment dat.
nu stiu daca ajuta la echilibru, la sanatate, la entuziasm, la boli urbane sau daca opreste inchiderea cinematografelor.
cred doar ca detoxifica un pic. e suficient.
se recomanda celor blocati in trafic (incercati asta pe masina!) si celor care tocmai au trecut pe secretariatul unei institutii.

about this video:
Brussels is the home of Jean-Claude Van Damme, as well as loads of sketchbags. A super fun albeit disarming locale for a dance-off between Mike Long, a fence, and some orange plastic. Cine Revue might be closed, but it is open in our hearts and minds.

marți, 8 aprilie 2008

despre borcanul de miere in care plonjam ca o lingurita

Onur Baki si Burak Yedek redau (pe muzica lui Anouar Brahem)perfect una din starile mele preferate: dupa mai multe zile de nesomn si de alergatura bezmetica in zeci de directii "realitatea" - orice ar insemna asta - se scufunda in miere. trafic in relanti, franturi neintelese de fraze soptite, cuvinte-insula catifelate care ating timpanul ca si cum ar fi impachetate in straturi de bumbac. colectia de frame-uri aferente mai contine senzatia ca minerele ferestrelor si clantele devin elastice si se muleaza perfect pe degete, o serie infinita de miscari abia perceptibile ale aerului care vintura lustrele de hartie si colturile pinzelor care acopera ferestrele.
despre picaturile de ploaie intepenite pe geamuri spre finalul clipului nu mai zic nimic.

luni, 7 aprilie 2008

salata de primavara


si aici ploua. aerul e atat de suculent incat l-as putea colecta intr-o lingura. aplecata in afara ferestrei cu ochii inchisi, narile larg deschise imi spun ca ma aflu deasupra unui bol mare de salata verde cu lamaie. un tren rosu ca o fasie de gogosar se strecoara printre niste copaci fragezi ca niste muguri de bambus.

rezervatia acvatica urbana


ori de cite ori ploua mult ca astazi imi place sa imi imaginez geamurile care ma separa de picaturile reci de afara ca pe peretii unui acvariu urias. taxiurile se transforma in niste pesti galbeni care alearga dupa prada, oamenii cu umbrele colorate care intra la metrou devin niste pesti-sanitari care cotrobaie lenes prin relicvele de fundul acvariului, stilpii de iluminat stradal se unduiesc ca niste plante acvatice atunci cind prin dreptul lor, pe geam, se prelinge un fluviu minimalist izvorit din marginea streasinii. si ori de cite ori ies in strada in zilele in care ploua mult ca astazi imi imaginez sutele de priviri atinte curioase asupra faunei dirijate de semafoare, din care fac si eu parte, ascunse in spatele cohortelor de ferestre.

duminică, 6 aprilie 2008

de capa si foarfeca

Sub sloganul ,

tapam podoaba capilara a blogului si mai luam pierdut o noua peruca foto



sâmbătă, 5 aprilie 2008

saturday morning

doua cuvinte cu care o zi de simbata face chimie perfecta intre o cana de cafea si una de ceai verde: debandada si (a) deretica.

vineri, 4 aprilie 2008

un alt micutism cu agrafa biografica: the return

"the return" incepe cu o scena in care citiva pusti se arunca in apa unui lac de pe o schela enorma. unul dintre ei, paralizat de teama nu reuseste sa se desprinda de platforma si sa plonjeze in picioare (procedeu cu urmari destul de dureroase pentru cine a incercat asta). am empatizat din prima secunda cu personajul blond si ciufulit pentru ca, in urma 15 ani, acelasi lucru mi s-a intimplat si mie, de data asta pe o platforma ridicata deasupra unui lac din vecinatatea cartierului meu si nu intr-un peisaj atit de tandru-apocaliptic. si cu diferenta ca n-am devenit tinta ironiilor nimanui pentru simplul motiv ca din grupul de 7-8 insi adunati sa braveze, unul singur a avut curajul sa sara in apa calda ca o ciorba. a iesit la suprafata scrisnind din dinti si topaind pe calciie...

joi, 3 aprilie 2008

micutisme electorale pentru mari romani

Eu nu vreau sa-l votez pe Brancusi. Eu nu vreau sa mai fiu agresata o data la doua zile cu IM-uri de la cunoscuti, spam-uri pe grupuri de discutii si campanii lacrimogene in presa care fac din votul asta o datorie patriotica. Nu vad nici un motiv pentru care tot poporul mioritic trebuie sa se mobilizeze, sa fie imbarcat in autocare virtuale si trasportat in masa pe site-ul englez Saatchi ca sa puna stampila pe 'omul lor'. Un patriotism pseudo-intelectual care ne discrediteaza si mai mult. Dovada, Brancusi a fost depunctat cu cateva mii de voturi pentru ca era ales suspect de mult din Romania. Consecinta? O noua paranoia colectiva, eterna manie a persecutiei: iar ne-au furat, romanii n-au noroc, nu stim sa ne aparam interesul.


E ridicol ca cineva sa il vopseasca tricolor pe Brancusi si sa-l vanture deasupra capului fara sa poata bifa minim doua-trei exigente de bun simt: sa fi vazut macar in poze de calendar sau la Teleenciclopedia una-doua dintre lucrarile lui, sa aiba macar un motiv articulat pentru care ii place stilul lui si eventual sa poata spune intr-o fraza coerenta de ce Brancusi e mai artist decat Picasso, Klimt sau Scheele.

Nu inteleg oricum de cand arta se manjeste in tuse de democratie participativa si nici de ce toti barbosii cu bereta, pensula si dalta sunt ingramaditi in acelasi campionat mondial al talentului. La fel ca democratia, competitia de ambitii si patriotisme ieftine si mobilizarile exclusiv sentimentale sunt din alta felie de viata. E ca si cum am sta cu totii pe un stadion, scuipand seminte si huiduindu-l pe Picasso care, jos pe gazon, ameninta sa-l faulteze pe baiatul nostru. Si aruncand in acelasi timp cu sarmale in arbitrul englez.

micutisme istorice



Pentru nostalgici si minimalisti, o campanie mai veche BBDO pentru Dosarele Istoriei. Istoria pe scurt.

marketing alternativ pentru o iubire eterna


galop si alte mici detalii despre goana cailor

Ascultam The Avalanches azi in timp ce traversam centura de castiate NATO formata din jandarmi in Piata Victoriei si intr-unul dintre mixaje se auzea un cal trecind in goana unui western clasic. Sunetele copitelor de cal gonind prin iarba, prin praf, prin zapada sau pe sosele pietruite mi s-au lipit pe memoria timpanului in timpul lungilor ore de ascultat discuri cu povesti pe vinil dar si al western-urilor de simbata seara sau al serialelor de tip Norii Negri sau Black Beauty mai tarziu. Cred ca - exagerind un pic - fara informatii precise as fi putut recunoaste si daca galopul, trapul sau mersul la pas se intimplau ziua sau noaptea. In realitate nu-mi aduc aminte sa fi auzit decit copitele cailor care loveau asfaltul in diminetile de luni cind taranii din satul bunicilor plecau la targ. Dar nu aveau nici pe departe rezonanta tandra a galopului cu care Greuceanu sau John Wayne se intorceau obositi dupa atitea lupte acasa.

ps am vazut Asasinarea lui Jesse James zilele trecute, un film foarte frumos, dar prea poetic ca sa tina cont de importanta zgomotelor despre care scriu mai sus...

marți, 1 aprilie 2008

INVENTAR!

Asta scria pe un print lipit pe usa de la intrarea in sediul Electrica - Piata Delfinul ieri dimineata cind m-am dus sa platesc ultima factura. Oricit am incercat n-am reusit sa imi fac alt scenariu decit cel in care functionarii numarau wati, sigurante fuzibile, metri de cablu etc. La sfarsitul anilor 80' la complexul comercial din satul bunicilor mei din Olt stateam minute in sir cu ochii lipiti de geamul pe care scria "inventar!" de preferinta cu pixul pe o bucata de carton, zgiindu-ma la personajele care zgirmau in cutiile de caramele, eugenii si bomboane pentru care batusem atita drum. Apoi ii vedeam pe responsabilii cu inventarul cum isi notau ceva cu pixul intr-un caiet cu coperta soioasa. Stateau mult inchisi acolo in magazinul cu miros dulce de rom si turta dulce. Atit de mult incit de cele mai multe ori renuntam si ma intorceam abia a doua zi sa-mi incleiez dintii in caramelele proaspat numarate...

Art Nouveau hardcore




Casa Mai Manó, acum galerie de fotografie in Budapesta.