somnul domestic si somnul de autobuz

in general visez foarte rar si am parte de vise scurte pe care le uit repede. in ultimele luni n-am mai visat nimic. am dormit din ce in ce mai putin in patul de acasa, somn pe care l-am mutat in autobuz, pe tren, in taxiuri - pe bancheta din spate, pe metrou si uneori pe spatarul scaunelor sau fotoliilor primitoare. simbata trecuta am luat 311 de la titan. afara ningea marunt cu fulgi raginditi, care fugeau de contacul cu pamintul. m-am refugiat in coltul din spate (i-as face statuie celui care inventat locul asta). caldura venea in valuri de la radiatorul de sub scunul din stinga (inca o statuie). si-aici a inceput un film in care adormeam timp de 2-3 minute, deschideam ochii incet vedeam copiii jucandu-se in parc, ii inchideam la loc. ma trezeam iar si vedeam cohorte de parinti tragand sanii cu copii infofoliti calare pe ele. si iar somn scurt. dar a fost cu siguranta cel mai bun somn din ultimul timp. cind am coborit din autobuz am avut senzatia ca ma dau jos din pat...

dimineti de la capatul lumii

le-am inceput devreme, pe la 6 ani, in tabara de la navodari cind ieseam cu inca doi colegi, felicia si andrei sa alergam pe plaja si sa ne jucam cu valurile inegale.
ne intorceam dupa o ora de joaca nebuna si dormeam pina tirziu in paturile lunguiete din care tovarasa anca ne dadea jos sa prindem ultimele portii de la micul dejun al cantinei.
au urmat diminetile clasei a 4-a cind stateam ore in sir intre fereastra si masa de scris doar s-o naste un geniu pustiu din mine.
apoi liceul si primele nopti bantuite de sini, de coapse si glezne.
apoi facultatea si toate noptile pierdute in cluburile scirboase din grozavesti sau noptile din costinesti si apoi vama si 2 mai cu dansul in zgomotele descleiate de chitarile manu-chao spre dimineti in care aveam pe limba cel mai metalic gust din lume.
dimineti reci, cu dinti clantanind si cu soare tarziu si caldut ca o ciorba de cantina.
si dimineti cu gindul la trenuri care te leagana spre casa si te depun pe un pat cu peronul pe partea dreapta...

foto-pillango

pinguini

in fiecare dimineata ti se pun in fata, urca greoi in autobuz, isi imping corpul in multimea care respira greu, se proptesc pe un traseu pe care il blocheaza oricarei intentii de scapare din mare inclestare.
la coborire isi proptesc incet piciorul lovit de reumatism si alte bucurii ale varstei inaintate. il tarsesc apoi pe celalalt. in spatele lor astepti sa se retraga in lateral ca sa poti sa cobori.
apoi isi indreapta corpul leganat sprijinit in carucioare cu genti atasate spre piata sau spre economatele in care ii innebunesc pe vanzatori cu intrebari.
seara, carucioarele cu genti pline de legume si borcane ii aduc inapoi acasa pe pinguinii marelui oras, ii depoziteaza in apartamente cu linoleum verde cu rombulete albe, intins in bucatarie si in sufragerie. marea leganare continua pe drumul dintre bucatarie si baia in care fiecare robinet merge de capul lui...

prostul gust e Tabu?

Cea mai curajoasa revista de femei da cu falusul in balta si imi confirma iar ca orice forma autohtona de feminism sfarseste improscata copios cu penibil. Pictorialul din decembrie din Tabu (pe care cu bucurie l-as fi ratat daca nu mi l-ar fi exhibat indecent dintre file Cotidianul) este cu si despre Catalin Botezatu. Si ca sa il primim in portii satioase pe stapanul haremului de manechine mioritice, pictorialul are atasat si interviu.

De ce talentul de a croi chiloti ne da automat permis de vorbit in public? Si de ce o revista care se vinde ca avangardista, provocatoare si incomoda se balaceste in banalitati de budoar?

Coperta numarului pe decembrie ne gadila pupila cu doua femei-valet, goale si fara cap (la propriu), cu Botezatu sfidator la umbra sanilor, incercand un ranjet martor al opulentei care insa nu iese decat tamp si marlanesc. Pupila se roteste in continuare nauca si se opreste pe cuvintele cheie de pe coperta: decadenta, Craciun, erotism si sinucideri. Combinatie numai buna pentru o incursiune in potentialul oniric-patologic al fiecaruia dintre noi. Mai ales ca pictorialul se joaca de-a Eyes Wide Shut al lui Kubrick, cu femei acoperite doar cu masti, manusi lungi si tocuri cui, la dispozitia clubului de masculi onorabili. Aceasta schema (dubioasa pentru o revista a femeilor curajoase) ar putea trece totusi ca rafinata daca personajul nu si-ar scoate trabucul din gura ca sa vorbeasca.

Pentru ca spune urmatoarele (in finalul unui ghiveci kitsch cu inchisoare, conspiratii politice, colinde(!), sex, sinucidere, parinti, erotism):

http://www.tabu.ro/index.php?lang=1&page=37

tabu: Dar societatea eticheteaza...

C.B.: De ce? Daca cuiva ii place sa iubeasca intr-un anume fel, daca ii plac anumite miscari care pentru restul lumii sunt vulgare sau par interzise, asta e. Nu trebuie sa le faci publice trebuie doar sa ti le asumi si sa le tratezi ca atare. Fac parte din viata ta, fac parte din felul tau de a fi. Dar daca reusesti sa realizezi ca lumea aceea care te judeca e o lume meschina oribila, o lume inculta, o lume incapabila sa-ti inteleaga simtirile, o lume limitata, atunci iti dai seama ca ii esti superior si ca nu conteaza cum te judeca.

Si de completare:

Viata lui ar putea fi transformata usor intr-o carte de succes. "Daca as scrie-o, as spune lucrurilor pe nume, de la cap la coada, ori stiu ca societatea romaneasca nu este inca pregatita sa auda lucruri atat de adevarate si de profunde in acelasi timp", spune Catalin.

berea ca un bat de schi

aseara am vazut (iar) cohortele de mnac-isti veniti la lansarea volumlui de fotografii si eseuri despre bucuresti coordonat de stefan cosma. stateam intins pe una din pernele alea care te inghit. alaturi, madalin sorbea plictisit dintr-o bere primita gratis de la bar. de la un moment dat incolo (dupa a doua bere si dupa lansarea care a durat fix 5 minute) am inceput sa ne zgaim si sa birfim - jucat antropologic - pe marginea faunei mnac-iste. singurul lucru pe care mi-l amintesc clar e observatia ca berea cu care fiecare din indivizi se plimba singuratic prin multime functiona ca un bat de schior numai bun sa asigure un slalom perfect intre doua puncte imaginare aflate in permanenta miscare. o sticla de bere tinuta oblic, sa zicem la un unghi de 60 de grade, si strecurata abil si cu indiferenta printre ceilalti...

creta si tehno-relatiile

"În ce masura comunicarea in PowerPoint, prin SMS-uri sau pe skype (pentru a le mentiona doar pe cele mai banale, care au intrat si in cotidianul generatiei mele) inseamna o schimbare in natura comunicarii – si, in consecinta, o modificare a insesi psihologiei profunde a partenerilor de comunicare. Sociologii vorbesc deja de mult timp despre tehno-relatii pentru a defini relatiile care se creeaza intre acesti participanti la noua sfera a comunicarii!

Intors in tara, la catedra, am gasit o tabla lucioasa si am cautat niste creta. Dupa ceva vreme am descoperit intr-un colt citeva cioburi de cretă cilindrica si scorţoasa si un burete uscat precum desertul Saharei. Am incercat sa scriu niste nume de autori la tabla. Studentii s-au uitat neincrezatori. Iar creta a refuzat cu obstinatie sa lase urme pe tabla."

Fragment din articolul "Moartea cretei" - Vintila Mihailescu (Dilema Veche)

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=200&cmd=articol&id=7204

zgomotele mele preferate - playlist

sfaraitul apei in ibricul pentru cafea dimineata si al feliilor cu cascaval scoase din cuptorul cu microunde. bonus: sunetul cafelei turnate in cana si ding-ul cuptorului dupa un minut de invirtit farfuria albastra.
rascaiala periutei de dinti cu gura pe jumatate deschisa, mai ales dupa ce spuma capata volum si coloreaza sunetele in game diferite de la o miscare la alta.
pffsst-ul pe care il produce apa de toaleta cind imprastie picaturi micronice pe piele.
sunetul yalei in care invirt de 4 ori o cheie lunga telescopica.
scritiitul tramvaiului care face curba undeva in apropiere.
jetul de apa care colonizeaza caloriferul cu caldura seara tarziu.
lipaitul pleoapelor atunci cind la radacina ochilor apar ramificatii rosii de oboseala.
scaparatul chibritului pe banda care-l aprinde.
sfaraitul tigarii cu mine tinindu-mi picioarele lipite de caloriferul din bucatarie.
tinicheaua pervazului de la fereastra lovita de picaturi de ploaie.
fojgaitul blugilor cind ii dai jos de pe tine.
paraitul motocicletelor-rabla.
o roata de masina despind o balta in doua valuri de apa care se prabusesc sinucigase...

inventar(e)

Citind in diagonala un text despre schimbari semantice in comunitati multietnice am dat peste un inventar anatomic popular care a insemnat o autoreinventare sanatoasa pentru copilul blazat din mine, care a trait cu tot arborele genealogic la oras si a intretinut o aversiune pasionala pentru Ion Creanga.

Lista m-a facut sa-mi redesenez propria harta anatomica sub forma unui colaj Dada, cu grumaz, oala capului, rînză, maţul orb, ochiul orb, nodul piciorului, limburuş, floarea urechii, purcică si furca pieptului.

(foto http://cloudking.com/artists/eric-sutton/bored-man.php)

sinestezii...de post

Legume gaurite, cioplite, infiletate si frecate unele de altele care fluiera, ticaie, pocnesc, scartaie si fac impreuna muzica. O mostra de Vienna Vegetable Orchestra, in linkul de mai jos. Sunt innebunita de curiozitate despre cum miroase un astfel de concert.

http://www.gemueseorchester.org/index.php?option=com_content&task=view&id=46&Itemid=

p.s. (La) ce se mai canta pe net? La trompeta-castravete, la ciuperca-ocarina si la nai-morcov. Astea sunt insa doar pentru oamenii cu intuitii estetice elementare. Sofisticatii canta la broccoli.

cuvintele care ne schimba (la) fata

Hotelul in care stau pentru mai putin de 12 ore este proprietatea unui american de origine irlandeza pe care azi l-am torturat toti internetomanii sa ne lase in biroul lui sa cititm si sa scriem mailuri (aveam net si in camera dar nimeni n-a venit cu cablul pentru conexiune, eu de exemplu trebuie sa il imprumut pe cel pe care am reusit sa il depistez pe biroul lui Robert peste citeva ore). Robert are 32 de ani si vorbeste cu mine intr-o romana stricata iar eu ii raspund intr-o engleza de aceeasi factura. sotia lui e romanaca. au doi copii care vorbesc numai engleza (deocamdata, pentru ca, odata mutati in Romania definitiv, vor trebui sa se adapteze). Robert a invatat romana ca sa poata conversa cu socrul lui sibian care nu rupe boaba de engleza. In ziua in care cei doi copii si-au auzit tatal conversindu-se romaneste cu socrul s-au speriat groaznic: "Mi-au spus ca mi s-a schimbat fata in timp ce vorbeam limba asta ciudata si ca li s-a parut ca ma transform in altcineva... M-au rugat sa nu mai fac asta vreodata".

cartea cu bunici

Partea cea mai bună

Bunica m-a dus la tîrg și am petrecut ore în șir pipăind găini. După ce ele pipăia ea sub aripi și la gît cu o mînă dîrză, încovrigată și expertă - mii de experiențe în degetele ei noduroase - mă îndemna și pe mine sa le pipăi pentru grăsime și caracter și să le țin în mînă fără frică, deși găinile se băteau ca dracu' chiar legate la picioare. Pe la unșpe am ales un cocoș frumos care mi-a vorbit tot drumu' pîn-acasă și eram foarte mîndru de relația noastră pînă cînd l-a pus bunica pe butuc în curte și i-a tăiat capu' cu un singur gest cu cuțitu' mare pe care l-a șters apoi cu o frunză de porumb. N-am plîns, dar m-am simțit grozav de rău, un sentiment care mi-a trecut puțin cînd bunica a fript ficatul, l-a sărat și papricat și mi-a spus laconic: partea cea mai bunăȚ. Da, a fost partea cea mai bună, și mai este.
Altă bunică nu aveam, numai pe ea din partea mamei.

Andrei Codrescu

aproape o sută de autori și cam tot atîtea povești cu bunici (și nepoți).

maestrul de zgomofon

Pierre Bastien este maestrul-dirijor al unei instalaţii artizanale producătoare de jazz mecanic de care mi-am amintit azi in timp ce urmăream un grup islandez care folosea zgomotul mașinii de cusut pe post de percutie. Compozitorul este de fapt un fel de ceasornicar care decupează din instalaţia sa sunetul de care are nevoie, se răzgîndeşte continuu, se joacă, este în stare să cupleze minitrompeta printr-o sondă la un pahar cu suc şi sa bolboroseasca prin ea o muzică pe care publicul se ridică încet de pe scaune sau de pe parchetul sălii şi se apropie de lampa (jucat) chioară a „savantului“ cu aceeaşi fascinaţie cu care descoperi prima cutie muzicală. Scena s-a petrecut sub ochii mei la MNAC primăvara trecută.

Tricolorul nostru cel de toate zilele

Oare ne-ar fi steagul national mai simpatic daca ar face parte mai mult din cotidian? Ar putea, iata, sa ni se iveasca intr-o mercerie, stationat fara pretentii solemne printre fermoare si nasturi sau ne-ar putea ajuta la carat cumparaturile de la piata acasa.

Un steag simpatic e oare mai bun decat un steag demn?

ceasuri

azi am avut un reflex absolut aberant: mi-am intors incheietura mainii stangi sa vad cat e ceasul. aberant pentru ca n-am suportat niciodata ceasurile de mana, desi pe primul pe care l-am primit de la ai mei mi l-am dorit enorm. la 7 ani, cand tata ma ducea pe stadion, atunci cind incepeam sa topai de plictiseala, ma inhata cu o mana enorma la incheietura careia se afla un ceas nemtesc octogonal antiacvatic, cu muchiile caruia ma zgaria fara sa-si dea seama pe umar sau pe obraz. seara, cind si-l dadea jos de la mana, i-l furam de pe frigider si ma jucam fascinat cu cele 3 rotite argintii care modificau haotic piesajul de pe cadran. doi ani mai tarziu ai mei mi-au cumparat primul ceas: un Pobeda rusesc cu un hocheist in centru cadranului, crosa hocheistului a masurat pentru o scurta perioada timpul plictisitor al orelor de curs de dupa-amiaza. tot asteptind sa se termine orele am inceput sa il urasc pe hocheist. apoi am inceput sa simt ca ceasul e o chestie incomoda la mana, ca se agata de pulovare si le desira, ca i se bloca cureaua in acul de metal, ca zgaria etc. intr-o zi a cazut iar gemuletul protector s-a impaienjenit. din hocheist se mai vedea doar un fragment de crosa. tata l-a dus la reparat si a incercat sa mi-l plaseze iar. nu l-am mai vrut. in citeva saptamani taica-meu a inceput sa le poarte alternativ pe-al lui si pe-al meu. in fine, au mai facut ai mei doua incercari nereusite sa imi puna ceas la mana de fiecare data de ziua mea. motiv pentru care taica-meu avea la un moment dat in sertarul noptierei o colectie de 6 ceasuri de mana (intre timp isi mai cumparase unul si mai primise de mostenire de la un unchi cartofor un altul castigat la poker).
sa intorc incheietura mainii ca sa stiu daca am intarziat e singurul gest care mi-a lipsit dupa ce n-am mai purtat ceas. azi a trebuit sa imi ridic repde privirea si sa vad ce scrie pe monitorul cu cifre rosii de la metrou.

sms

asta seara am primit un sms care a plecat de la expeditor fix cu 24 de ore inainte. jean-lorin spune ca stie de la cineva despre care nu-si mai aminteste cine e ca a primit un sms dupa aproape 5 ani de la apasarea butonului send...
la inceputul anilor 90 citeam - in revista "Ecran Magazin" (editata la Brasov) - despre scrisori care ajungeau dupa 20 de ani la destinatie. cred ca in sms-ul meu e de fapt un semn bun chiar daca sint unul dintre oamenii pentru care un sms venit la timp inseamna un zimbet in plus in trafic, in timp ce maninc, in metrou sau aiurea...

despre mamici si burtici

Am colectionat zilele trecute o imagine care m-a infasurat din nou in senzatia caldut-coplesitoare de a plimba privirile pe o femeie insarcinata.

The Constant Gardener, un film cu irizari petrol-smarald (da, inspirate si saturate de ochii lui Ralph Fiennes) injectate in cadre torid-caramizii, prin care se leagana o maiestuoasa femeie insarcinata (Rachel Weisz).

Ea se imbaiaza absent, torcandu-si lenes sclipirile interioare si el vine inarmat cu webcam-ul sa cucereasca o capsula de maternitate. O scena induiosator domestica in care ochiul nerusinat al webcam-ului se lupta sa puna stapanire pe colina fabuloasei burtici alb-rozie care clipoceste afara din spuma smarald.

Apoi ea plimbandu-se gravida prin casa dezbracata de orice alt artificiu de feminitate (gesturi si mers asexuat) si totusi impregnandu-si dezarmant maternitatea senzuala pe toata pelicula.

femeia fara muchii si unghiuri, femeia-gaoace, femeia-culcus...