poveste de sezon

Love story de 5 lei
A fost o perioada in viata mea cind martisoarele mi se pareau unica ocazie din an in care puteam sa le arat colegelor pe care le iubeam in secret, toata dragostea mea facuta din fulgi, sarmulite, margeluse, cutiute de plastic, floricele, o dragoste colorata, o gradina zoologica plina cu animale simpatice. Asteptam “martisorul” cu aceeaşi rabdare cu care asteptam mai tarziu, la petreceri, hitul pe care sa ma ridic sa o invit la dans pe cea mai ciudată fata din peisaj. Intr-unul din anii acestia cuminti îmi doream foarte mult sa o impresionez pe fata tovarasei invatatoare. Avusesem o singura data ocazia sa fac asta, atunci cind învatatoarea ne-a facut una din vizitele obisnuite la fiecare dintre cei din clasa si atunci s-a sfirsit cu o bataie cu bulgari din gris cu lapte in camera mea şi cu senzaţia urita ca Raluca era inabordabila si ca s-ar putea sa n-am nici o sansă. O saptamana intreaga m-am plimbat cu tata pe la toate tarabele din cartierul nostru, am ales fara sa stau mult pe ginduri martisoare pentru tovarasa invatatoare, mama, sora-mea, bunica-mea si tot restul de rubedenii feminine. O saptamina intreaga fara sa gasesc martisorul Ralucai. Mai aveam o singura sansa: duminica de dinaintea zilei de 1 martie, la magazinul Hermes de linga blocul meu rasarea un fel de piata plina cu tarabe cu martisoare. M-am infiintat dimineata devreme cu 10 lei în buzunar. I-am innebunit in scurt timp pe citiva tarabagii. Cu celelalte colege era simplu: le asociam fata cu continutul expresiv al martisoarelor, de la pisici si catelusi la flori. Dar ce sa te faci cu o fata inabordabila pe care ti-e teama s-o asociezi cu ceva? Si mai ales cu ceva ce ar putea fi interpretat gresit… In fine, am optat fara prea mult entuziasm pentru o pisica portocalie, pufoasa (Raluca nu era nici portocalie, nici pufoasa). Am platit cei cinci lei si am plecat acasa. A doua zi i-am lăsat pe ceilalti cinci colegi sa-si depuna pe catedra ofrandele pentru Raluca (nu eram singurul admirator) si la final am aparut si eu. I-am întins invatatoarei pliculetul in care odihnea pisica portocalie. M-am rasucit pe calciie si m-am indreptat spre locul meu, undeva in spatele clasei. Pe la jumatatea traseului m-am oprit fulgerat de o idee geniala: “Sa stiti ca a costat cinci lei!” i-am zis tovarasei invatatoare. Fara sa mai astept efectul ravasitor al cuvintelor mele mi-am vazut de tema la romana sau matematica. Seara, invatatoarea a sunat-o pe maica-mea si i-a transmis ca sunt un simpatic, chicote, glumite, “sa stiti ca a costat cinci lei!” repetat de zeci de ori. Si repetat apoi in fiecare an in care se apropia martisorul...