fuga de punct si plonjarea in metafora

Au aparut recent in Cotidianul selectii din 'Antologia rusinii', o colectie de vorbe dulci din Scanteia, Flacara, Luceafarul (oare sunt numele astea veriga lipsa dintre pana de curent si pana de inspiratie?). Jumatatea mea mai coapta in varsta si (deci) mai inteleapta imi spune ca el e vaccinat impotriva textelor de genul asta. Dar pentru ca la revolutie eu nu puteam sa le citesc, voluptatea lemnoasa a lingusitoriilor neintrerupte de punctuatie imi starneste inca pofta de scoarta. Iata:

"Sub steagurile Romaniei socialiste poporul roman si-a gasit cadrul plenar de afirmare multilaterala a milenarei sale unitati, pasind cu fruntile spre viitorul luminos al patriei." (Dan Berindei)
"Toate marile momente ale practicii sociale de dupa 1965 au fost rodul nu al unui pragmatism ingust, supus conjuncturii, ci al unei viziuni profunde asupra realitatii nationale si internationale. O viziune in care se regasesc dialectic indrazneata prospectare a faptelor si respectarea principiilor fundamentale ale conceptiei revolutionare.“ (Ion Cristoiu)

Cred ca smecheria era sa nu iei mana de pe masina de scris sau sa nu tragi aer in piept pana ce nu termini tot de spus. Altfel se ducea dracului tot elanul creator. Sau poate era doar o tulburare psihica (puncto-fobie?). Teama mea e ca frica de punct ar putea fi inscrisa in genotipul mioritic, pentru ca prima lucrare in engleza pe care am scris-o la Budapesta mi s-a intors de la corectat cu de doua ori mai multe puncte decat plecase. (Oare lui Garcia Marquez de ce ii reuseste asa de bine?)

Am pastrat pentru sfarsit buturuga cu cea mai multa fibra:
„Incercind sa fac in ulei portretul lui Nicolae Ceausescu, dupa diferite fotografii, mi-am dat seama ca intimpin mari dificultati. Atunci am abandonat pozele si am continuat lucrul din memorie. Simteam cum se contureaza din ce in ce personalitatea acestui om deosebit; il vedeam in minte, deoarece il purtam in minte, asa cum toti il purtam, dupa cum si dinsul ne poarta pe toti, realizindu-se astfel sudura dintre popor si conducator. Il purtam in noi, in gindurile si inimile noastre, fiindca este al nostru, ridicat din noi, fiindca lupta pentru cauza noastra. (...) Il simtim ca pe un frate si ca pe un parinte.“ (Dan Hatmanu, pictor)

Aici mi-a tasnit in sus pe sira spinarii un fior vrajmas care mi s-a infipt imediat in moalele unei migrene. Si m-am gandit ca nu exista mai mare dovada de dizidenta decat trimiterea discursului pe taramul absurdului. Dizidenta prin masochism verbal, de ce nu?