Muzica lui Mulatu Astatke, cara aparea acum vreo luna pe blogul nostru, e soundtrackul filmului de Cannes al lui Jarmusch (2005), Broken Flowers. E un film simplu si asezat, de privit la micul dejun: un El, tocmai parasit de ultima partenera dintr-un sir aparent lung de aventuri ratate, primeste o scrisoare roz anonima care ii comunica existenta unui fiu adolescent. Omul, care la 40 de ani pare sa nu fi extras prea mult sens de la viata, pleaca pe urma celor 5 foste iubite posibile mame ale fiului sau. Excursia detectivistica prin viata fostelor partenere este un roadtrip emotional camuflat sub reactii minimale si ascuns in spatele unui etern buchet de flori roz. Prezent doar cat sa ridice un colt de cortina de pe viata lor si cu coltul ochiului mereu in cautare de indicii roz, barbatul blazat si pe jumatate chel regaseste dupa douazeci de ani 5 vieti care ar fi putut fi ale lui: Laura, vaduva libertina, isi intretine fiica-lolita dintr-un job de organizator de dulapuri; Dora, agent imobiliar, isi sublimeaza nevrozele si frigiditatea intr-un decor imaculat-aseptic de case sablon, bijuterii de perle si cine cu orez fiert; Carmen a renuntat la cariera de avocat pentru cea de specialist in comunicarea cu animalele de casa si formeaza un cuplu posesiv cu asistenta de la cabinetul ei, iar Penny traieste pe jumatate beata in compania unui motociclist abrutizat. Ultimul buchet de flori roz este depus pe mormantul celei de-a cincea, moarta intr-un accident. Femei de pe a caror viata el a alunecat ireversibil si pentru care nici macar un potential fiu adolescent nu mai poate fi adeziv. Singura lui viata se afla inapoi acasa, in treningul cu doua dungi portocalii purtat la maieu alb si pantofi negri, unde un buchet uscat de flori roz sunt singura urma lasata de plecarea ultimei amante.
Am vazut filmul ieri, in casa parintilor mei si m-am infrigurat de un neplacut deja vu. Cam asta e pentru mine fiecare rara intoarcere acasa. Cele doua sarbatori mari cu prezenta obligatorie 'la mama acasa' ma incremenesc de doua ori pe an intr-un timp care nu mai este al meu si in care ma simt inghesuita violent. De cinci ani incoace ma intorc dintr-o viata indepartata, ancorata pe rand in Bucuresti, Trieste, Sofia, Budapesta, Viena si cum pun piciorul in gara sau in aeroport sunt dezbracata de orice cocon pe care il secreta realitatea mea in momentul respectiv si retrogradata/degradata cam pana la clasa a unsprezecea. Chiar si textul asta e scris de mintea mea din liceu.
Camera mea de acasa e un fel de mamut al memoriei, nimeni nu s-a atins de ea de cand mi-am tarat prima data rucsacul de aici, acum sase ani: citate din Eliade si Cioran pe pereti, picturi si instalatii facute in adolescenta cu accese artistice, primele fotografii alb-negru din Sibiu, developate in camera obscura din baie, carti din Biblioteca pentru toti, carioci uscate, trusa de geometrie, animale de plus care strang praf, afisul 'Salvati Vama Veche', blugii cusuti cu sfoara pentru mers la Sighisoara.
Si asta nu e tot. Intoarcerea acasa ma napadeste mereu cu cioturi de viata din care oricum nu va mai creste nimic. Rude, prieteni de familie, barfe despre bogatasi si vedete locale, emisiunile locale care intrerup programul national al posturilor tv, alegerile pentru primarie sunt toate informatii-rebut care imi polueaza viata reala. Nu este o tortura in sine, dar fractura timpului e traumatizanta. Vacanta mea de sarbatori are buton on/off.
Excursiile in padure si mersul la iarba verde, numarul de inmatriculare al masinii alor mei, radioul cu ceas de pe noptiera (chiar si existenta unui obiect numit noptiera!), raftul cu casete audio si video, programul tv. Revederi cu prietenii din liceu contin intotdeauna intepaturi reciproce intre taberele facultate-la-bucuresti vs facultate-la-cluj, discutii despre burse si amintiri despre diriga si flirturi. Unii traiesc si acum tot aici, altii vin din Brazilia sau Elvetia. Decorul e intotdeauna unul din 'locurile noastre'. Si din toate astea mi se declanseaza un flux de intrebari din setul 'what if?', proiecte de viata trase, poate doar dintr-un hazard, pe linie moarta.
Camera aceea e locul din care toate scheletele alternativelor de viata par sa aiba la fel de multa sau de putina carne pe ele ca ce traiesc in prezent.
Cat despre ce va creste dupa...am incercat mereu sa crosetez scenarii. Un fragment scris de Andrei Codrescu, citit azi, imi acutizeaza senzatia de frig, pretext bun sa ii critic pe ai mei ca nu dau drumul la caldura:
"Ma uitam la Jeffrey, care arata ca James Dean, si nu-i puteam imagina viata imbatranita. Jeffrey a murit tanar ca si James Dean. Este posibil ca frumusetea lui sa vina din faptul ca nu poseda un eu varstnic care sa-l intrezareasca prin timp?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu