viata intr-un oras care nu exista

in orasul care nu exista se poate intampla orice iti dicteaza o imaginatie desprinsa din haturi si lasata sa zburde. si asta pentru ca nu exista, deci nu te costa nimic sa pui de la tine. de exemplu, noi ne-am imaginat ca in ultimele trei zile am fost protagonistii unor patanii inchipuite.

un baietel belgian de cel mult un an jumate (despre care tot ce stim sigur e ca nu era manneken piss pentru ca purta scutece in vazul lumii) vine la masa noastra de la terasa si distribuie fiecaruia cate o boaba de zmeura din caserola din dotare, cu gesturi foarte precise, folosind exact doua degetele plus cel mic arcuit gratios in aer, dupa care se intoarce solemn la masa lui, cu aerul unei misiuni indeplinite. in alta patanie care nu exista se facea ca eram pe una din strazile africane ale orasului, pe care o parcurgeam impleticindu-ne mereu in suvite de par care se rostogoleau in vartejuri pe trotuar si ne opream sa mancam peste drum de bufetul african al unor romani, si anume la bufetul cu specific african al unor turci, unde la sfarsitul mesei proprietareasa ne aducea nota dansand ca o cadana de 50 de ani pe un slagar de michael jackson. in cea mai recenta inchipuire a mintilor noastre nauce de atata vacanta lasam in urma o vitrina de design mobilier orbiti de vederea unor lampi de 600 de euro si, coborand o straduta catre palatul regal, dam nas in nas cu urechile unui iepure care ne adulmeca la fel de curios cum il adulmecam noi. se uita la noi putin de sus, mai exact de la inaltimea unui rasad abandonat, isi odihneste urechea pe o creanga si cade pe ganduri.

norocul reputatiei noastre de adulti lucizi este ca acum aveam in sfarsit la indemana un aparat foto imaginar cu care sa inregistram pentru posteritate urmatoarele marturii despre niste momente care speram ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti: