we are rainbow warriors

proaspat intoarsa de la concert cocorosie, dintr-o sala mica impodobita cu ciorchini de oameni frumosi, din aceia cu ochi mari cu gene si cu parul moale, care miros a bumbac curat. locatia a fost trafó house of contemporary arts, un fel de mnac budapestan adapostit in cladirea unui transformator electric construita acum un secol si colonizata de un grup de anarhisti francezi in anii '90.

si a fost cocorosie: sierra si bianca sunt femei-amazoane, cu pometii trufasi si sprancene care spinteca publicul. una dintre ele imbracata intr-o camasa de noapte cu flori marunte, ca cele obligatorii in garderoba oricarei bunici respectabile si un tricou lung de baschet, stranse impreuna cu un corset de satin albastru. cealalta, cu o linie virila de muschetar desenata pe buza de sus.

concertul a fost o feerie compacta (am aflat cu un zambet pe coltul gurii ca ceea ce canta fetele se cheama freak-folk sau indie folk-tronic): gemete de printese alintate, susoteli de spiridusi curiosi, insecte, nimfe capricioase, clipocituri, stropi, fosnete, sunetul mecanismului care anima papusile, fluiere, clopote de vant. zornaiala unor jucarii gasite intr-un pod impletita cu demnitatea instrumentelor de salon.

capsula de muzica mi-a produs o fericire absoluta, din acelea de care rar iti dai seama chiar in momentul in care se intampla. fericirea aceea care merge pe varfuri pe muchia melancoliei. fericirea care te face sa inchizi ochii si sa strangi din buze, ca sa o pastrezi pe toata in tine.